Manifestarea Dragostei - Reflecție de seară

1 Ioan 4:9 „ Dragostea lui Dumnezeu față de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El.”

Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus Hristos, a fost trimis pe pământ de dragostea lui Dumnezeu. Întruparea Lui și jerfa pe care El a adus-o pe crucea de la Golgota nu sunt alceva decât lucrarea dragostei. El Însuși este Întruparea Dragostei lui Dumnezeu, este Frumusețea Frumuseții Lui.

Adevărata noastră viață este numai aceea care o trăim prin Hristos, ca Hristos (1 Ioan 2:6), având felul Lui de a fi. Cealaltă viață este viață de păcat.

În „Declarația de Independență”  concepută de Thomas Jefferson și adoptată la 4 iulie 1776 Philadelphia există și următorul paragraf: „ Considerăm ca adevăruri grăitoare faptul că oamenii s-au născut egali, că sunt înzestrați de către Creator cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea se numără dreptul la Viață, la Libertate și la căutarea Fericirii.”

Citind aceste rânduri, gândurile noastre să se îndrepte spre VIAȚA, LIBERTATEA și FERICIREA, pe care le promite Mântuitorul și care nu sunt numai pentru timpul cât trăim aici, pe pământ, ci sunt veșnice.

Fiecare om are dreptul la viața veșnică: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan 3:16). „Cine crede în Fiul, are viața veșnică…” (Ioan 3:36)

Fiecare om are dreptul la libertate: „Dacă rămâneți în cuvântul Meu, sunteți în adevăr ucenicii Mei; veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face slobozi.” (Ioan 8:31-32)

Fiecare om are dreptul la fericire: „Ferice mai degrabă de cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, și-L păzesc.” (Luca 11:28)

Se bucură cititorul de aceste drepturi date nu de oameni, ci de Însuși Domnul și Mântuitorul sufletelor noastre? Noi nu putem cunoaște mai desăvârșit dragostea lui Dumnezeu și Dumnezeuul dragostei decât în Fiul Său, Isus Hristos, și mai ales pe crucea Golgotei, care este culmea dragostei. Aici se poate vedea fără văl adâncimea păcatului omenesc și înălțimea nebănuită a dragostei dumnezeiești salvatoare. Aici se poate vedea limpede și puterea morții și puterea vieții; se poate vedea în toată frumusețea împăcarea celor două laturi ale lui Dumnezeu: dreptatea și dragostea.

Domnul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Dăruirea lui Dumnezeu, nouă pământenilor căzuți.

„… Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El.”

Toată învățătura creștină și toate dogmele se cuprind în aceste cuvinte: „trăirea prin Isus”.

Dumnezeu – Tatăl ne-a adus la viață prin Isus Hristos, Fiul Său.

Dragostea lui Dumnezeu este o dragoste în adevăr, care jertfește totul pentru mântuirea făpturilor Sale căzute în păcat și moarte, o dragoste care nu se schimă, adică e veșnică. (Ier. 31:3).

Tot ce avem bun, este dragostea lui Dumnezeu, care s-a gândit la noi înainte de veșnicie și a dat pe Domnul Isus, ca să ne răscumpere prin sângele Său și apoi, să trăim prin El.

Aceasta-i dragostea lui Dumnezeu: ne-a căutat întâi, ne-a găsit și ne-a dăruit ce a avut mai scump. Domnul Isus este Darul dragostei lui Dumnezeu și în El avem totul deplin. (Colos. 2:10)

„Căci, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuți.”  (Romani 5:6)

Se spune că o femei cu lacrimile în ochi s-a apropiat într-o zi de Napoleon, cerându-i o favoare pentru fiul ei. Împăratul i-a spus că este imposibil. Era vorba despre un soldat care dezertase și chiar trădase, lucru pentru care justiția l-a condamnat la moarte prin împușcare.

-         

     Dar eu nu cer dreptate, explica mama, eu cer iertare.

-         Doamnă, vă repet, fiul dumneavoastră nu merită iertare, insista Napoleon.

-    Sire, strigă femeia, dacă ar merita, nu ar mai fi vorba de iertare. Ceea ce cer eu este iertare.

-         Ei bine, în acest caz îl voi ierta.

Și împăratul s-a ținut de cuvânt.

Eu nu pot să câștig favoarea lui Dumnezeu prin bunătatea sau prin faptele mele, pentru că nimeni n-ar putea să fie atât de bun să facă destule fapte bune încât să atingă standardele lui Dumnezeu. Dimpotrivă, dacă facem apel la mila Sa infinită și la îndurarea Sa imensă, nu vom fi niciodată decepționați. El acordă mântuirea celui care se întoarce la El. Pentru că a implora înseamnă a recunoaște că nu poți nimic singur, că ești pierdut, că nu ai nicio soluție; a recunoaște că Dumnezeu există și că El este un Dumnezeu Mântuitor. Niciodată nu este în zadar să-L chemi pe El, să faci apel la dragostea Lui, pentru că El ne iubește cu adevărat, cu o dragoste veșnică (Ieremia 31:3), în mod necondiționat (Romani 5:6). Chiar dacă mă simt nedemn mizerabil, mă iubește cu o dragoste personală și pot să strig de bucurie: „Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine.” (Galateni 2:20).

Autor: Nicolae Moldoveanu

Rămâneți în dragostea Lui...

„… Dacă ne iubim unii pe alții, Dumnezeu rămâne în noi…”

Și am putea spune și invers: „ Dacă rămânem în Dumnezeu, ne iubim unii pe alții.”

Dumnezeu – Dragostea este Mediul nostru. Dacă suntem în El, trăim din El și ca El.

Tot răul din viața noastră are o singură cauză: nu suntem deplin în Hristos, în iubire.

Toate păcatele răsar acolo unde nu este iubire. Iubirea le stinge pe toate.

Mântuirea este: Dumnezeu în noi, Hristos în noi - și aceasta este cu putință numai prin iubire, după ce am crezut. Toată teologia, toată filozofia, tot adevărul se cuprind în iubire.

Creștin adevărat este numai cel ce iubește cu iubirea lui Dumnezeu.

Cu mulți ani în urmă, un tânăr creștin a călătorit spre Brazilia. Pe vapor nu a ascuns faptul că el aparține Domnului Isus. Astfel a trebuit să suporte de-a lungul călătoriei multă batjocură.

Într-o zi veni căpitanul cu o lunetă pe puntea vasului. Privea prin lunetă cerul și murmura mereu: „Nu-L văd, nu-L văd!” Pe punte veniră mulți oameni pentru a vedea ce face căpitanul. El luă luneta de la ochi și spuse zâmbind: „ Chiar acum m-am uitat după Dumnezeu, dar nu L-am văzut.” Toți priveau cu un zâmbet batjocoritor spre tânărul creștin.

El se îndreptă cu seriozitate către căpitan și spuse cu voce tare, ca să-l audă și ceilalți: „Nu Îl vedeți pe Dumnezeu? Nu nu poate fi altfel. În Biblie scrie: „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu.” (Matei 5:8). Acum știți, domnule căpitan, de ce nu-L vedeți pe Dumnezeu? Pe puntea vasului se făcu o liniște de mormânt.

Dumnezeu este ascuns aroganței omenești. Dar El s-a descoperit în Isus Hristos, Fiul Său, venit în lume ca om. Cine se îndreaptă spre El, spre Mântuitorul, ca un păcătos, pe acela El îl primește, îi iartă toată vina și îi dăruiește o inimă curată. Numai în această stare, omul este capabil să-L recunoască pe Dumnezeu.

Bogat cu adevărat este numai cel ce iubește cu iubirea lui Dumnezeu.

Puternic cu adevărat este numai cel ce iubește cu iubirea lui Dumnezeu.

Să ne deschidem inima pentru iubirea lui Dumnezeu, și atunci putem să nu ne mai temem de nicio rătăcire. Toate duhurile rătăcirii sunt arse în flacăra iubirii.

1 Ioan 4:8 „Cine nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste.”

Cine iubește din toată inima pe Dumnezeu nimic nu-i poate sta în cale.

Cine nu iubește ce iubește Dumnezeu și nu urăște ce urăște Dumnezeu, acela nu cunoaște pe Dumnezeu.

Să iubim ce și cum iubește Domnul Isus și atunci iubirea noastră este adevărată și sfântă, așa cum este iubirea Lui. (Ioan 13:1)

Autor: Nicolae Moldoveanu

Povestire despre un călugăr

Se spune că la o mănăstire era un stareț cu o viață deosebită și cu o înțelegere duhovnicească rară. Mulți oameni mergeau la el, ca să ceară sfat. Într-o zi a venit un călugăr de la altă mănăstire și i-a spus: „Cuvioase stareț, am auzit despre viața sfântă pe care o duceți și de înțelepciunea pe care v-a dat-o Dumnezeu, ca să sfătuiți pe oameni. Iată, eu sunt de mult timp în mănăstire și împlinesc zilnic toate pravilele cu mare grijă. Nu am ajuns, oare, la desăvârșire?”

La auzul aceste mărturisiri, starețul l-a întrebat e călugăr: „Dacă mergi pe drum și vezi o pungă cu galbeni, poți să faci deosebirea între pungă și pietrele de pe drum?” „Da”, răspunse călugărul. „Dar dacă treci pe lângă o scăldătoare?- continuă starețul - și vezi acolo făcând baie femei și bărbați, poți face deosebirea între ei?” „Da”, răspunse din nou călugărul. „Atunci nu ești desăvârșit”, încheie starețul.

Pare o exagerare această povestire, dar privită cu ochiul duhovnicesc al credinței, se observă în ea un adevăr de mare preț: credinciosul trebuie să fie liber în duhul său de tot ce este în lume și să zică și ca sf. ap. Pavel: „Toate le socotesc ca un gunoi, pentru Hristos ”(Filip 3:8). Sau, tot cum zice sf. Pavel: „Cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca și cum nu s-ar folosi de ea, căci chipul lumii acesteia trece.” (1 Cor. 7:31).

Doamne Isuse, Îți mulțumesc că ai început lucrarea Ta și în mine. Chiar dacă n-am ajuns la desăvârșire, știu că Tu nu mă vei lăsa. Îți mulțumesc și de lucrul acesta. Vreau să fiu liber, tot mai liber de tot ce este lume și să fiu tot mai alipit de Tine, ca să Te poți bucura de mine în orice vreme.

Slavă veșnică Ție, amin.

Autor: Nicolae Moldoveanu

Umblarea în lumină - Nicolae Moldoveanu

1 Ioan 1:7. „ Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuși este în lumină, avem părtășie unii cu alții, și sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curățește de orice păcat.”

Lumina lui Dumnezeu este singurul mediu în care umblăm, nu în altfel de lumină. Umblarea în lumină este adevăratul mers al creștinului.

A umbla în lumină înseamnă viață, înseamnă sinceritate, înseamnă Dumnezeu.

Sinceritate – iată un cuvânt, care se potrivește aici, în acest verset din Cartea lui Dumnezeu.

Numai cei sinceri sun în lumină, pentru că sinceritatea este lumină. Cei sinceri se pot apropia unii de alții și pot să aibă părtășie.

Cei sinceri se pocăiesc cu adevărat și ajung la curățirea de păcate. Fățarnicii niciodată nu pot ajunge la această stare.

L. Blaga: „ Când le privește soarele, lucrurile aruncă umbre.”

Copiii lui Dumnezeu sunt numiți și copiii luminii. Și nu poartă acest nume pentru că n-ar mai putea păcătui, ci pentru că sunt sinceri. Dacă au greșit, spun greșelii pe nume și merg cu ea înaintea Domnului Isus, iar El, prin sângele Lui, o curățește.

Copiii lui Dumnezeu nu pot păstra păcatul în viața lor, ci caută să scape cât mai grabnic de el, prin pocăință adâncă în fața Domnului Isus. Prin aceasta arată că umblă în lumină și că au felul de a fi al luminii.

Se povestește despre evanghelistul John Wesley că a fost atacat și jefuit. Însă hoțul a găsit la el doar câțiva bani și câteva broșuri creștine. Când hoțul a vrut să fugă, Wesley a strigat tare: „Stai! Mai am să-ți dau ceva cu mult mai prețios!” Hoțul a rămas buimăcit. „ Prietene, a spus Wesley, sper că odată îți va părea rău de această viață. Dacă vei ajunge vreodată la această concluzie, atunci să nu uiți că „sângele lui Isus Hristos ne curățește de orice păcat.”

Hoțul a dispărut repede, iar Wesley s-a rugat ca acele cuvinte să-i fie de folos acelui om.

După o evanghelizare, pe când Wesley dădea mâna cu fiecare ascultător, i s-a adresat un necunoscut. Ce surpriză când a recunoscut în oaspetele evanghelizării sale pe acel care îl jefuise și care acum devenise un creștin adevărat! „Vreau să vă mulțumesc pentru ce mi-ați spus în noaptea aceea”, a spus acel om. „ O, nu, prietene, a răspuns Wesley, nu mie, ci sângelui prețios al Domnului Isus Hristos, care ne curățește de orice păcat.”

Apostolul Ioan a scris în întâia sa epistolă cuvintele: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nelegiuire. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, și Cuvântul Lui nu este în noi.”

Să fim în lumină, nu sub lumină. Zice un proverb indian: „Nu-i loc mai întunecos decât cel de sub opaiț.” Dacă înățăm învățăturile Bibliei, ca să lumineze pe alții, dar noi stăm sub ele, adică nu sunt și în noi, în trăirea noastră, ne aflăm în locul cel mai întunecos: sub opaiț. Locul nostru cel bun este numai în Hristos – Soarele Neprihănirii, în bătaia razelor Lui. Aici putem crește frumos, aici putem rodi cu adevărat.

Rugăciunea - Maxime de Nicolae Moldoveanu.

”Rugați-vă neîncetat.” 1 (Tesaloniceni 5:17) 

Rugăciunea este o înălțare de pe pământ în locurile cerești. 

Rugăciunea este firul care ne leagă de Dumnezeul harului și al puterilor nebiruite. 

Rugăciunea este o luptă. 

Plecarea genunchilor trupului este întărirea picioarelor omului dinăuntru. 

Adevărata rugăciune este totdeauna o umplere de Duhul Sfânt. 

Rugăciunea adevărată te schimbă, te face după chipul lui Dumnezeu. 

Credința te împinge la rugăciune, iar rugăciunea îți păstrează credința. 

Viața cu Dumnezeu este, în primul rând, o viață de rugăciune. 

Rugăciunea adevărată deschide cerul, pentru ca să se coboare din el harul lui Dumnezeu.

Prin rugăciune sufletul credincios se unește cu Dumnezeu și cu copiii lui Dumnezeu. 

Rugăciunea înflăcărează dragostea și o face activă. 

Farmacia lui Dumnezeu este plină de medicamente, la dispoziția oricui, dar numai cine vine să ceară, primește. 

Niciodată nu-i respinsă de tronul harului o rugăciune curată și izvorâtă din dragoste.

În luptele lui Dumnezeu biruiesc numai oamenii lui Dumnezeu, iar oameni ai lui Dumnezeu sunt numai oamenii rugăciunii.

Maxime despre rugăciune – Nicolae Moldoveanu, Picuri din Apa Vieții